Cam o dată pe săptămână mă sfădesc cu un prieten de peste munţi pe chestia asta a transilvănismului. El zice că nu-i bine să spunem tot adevărul, că popoarele au nevoie de minciuni frumoase.
Într-un fel, îl înţeleg – numai că se enervează şi varsă halba de cîte ori îi amintesc cum se plimba Iorga, prim-ministru atunci, cu Lincolnul cumpărat de timişoreni pentru Timişoara. Lui Iorga i-a plăcut maşina şi a luat-o la Bucureşti, pur şi simplu .
Amicul meu îmi spune apoi că “ce-ai bă Ghermane cu Mioriţa şi meşteru' Manole?”, că astea-s mituri fundamentale. Şi vărs şi eu halba, de ciudă că nu-s aşa deştept să-nţeleg cum au ajuns mit fundamental doi români invidioşi care vor să omoare un alt român. Nu înţeleg nici de ce-i aşa fain să zideşti ziua şi să dărâmi noaptea, ca la casa de nebuni.
Eu rîd că în Sud habar n-au să taie porcu', că-l mănâncă-ntr-o săptămână ş-apoi li se lipesc maţele, el contra-atacă pe chestiunea puturoasă a rîntaşului. Uneori îl las să miroase o pălincă – şi devenim supuşi ca nişte iobagi simpatic.
Unii ar numi asta râcă identitară. Alţii, separatism. Pentru analişti, am fi subiect de best-seller, dar noi nu bem niciodată atît de mult. Nevestele noastre, a mea – ardeleancă din Tîrgu Mureş, a lui – olteancă de Gorj, rîd mereu de noi şi ne iau cardurile şi pleacă la shopping – să ne pedepsească.
Noi nu facem decât să ne ironizăm imperfecţiunile; boaghena lui e absolut egală cu miticul meu. A fost nevoie de două decenii să ne descoperim, ca pe dosarele alea pe care scrie “confidenţial” şi la care doar mai-marii din politică au acces. Şi, de aici: un paradox domestic: în timp ce noi glumim pe seama diferenţei, chiar ăia cu acces la dosar, politicienii, încă sunt prinşi în scrobeala identităţii unice şi obligatorii. Ei ar vrea să facă din noi, ăi mai simpli români, rezervoare de valori universale – să ne-mpacheteze în roş-galben-albastru ca pe păstrăvii puşi la cuptor.
Într-o zi am încercat să vorbesc cu un amic politician despre dreptul la diferenţă – şi s-a speriat aproape: ai înnebunit? iară drepturi? Mai avea un pic şi-mi elibera certificat de turmă unitară.
Acuma aştept să vină iar amicii mei de peste Carpaţi, că mi-am luat ciolan de la Mureşan, de-ăla bio, să le ard un gulaş ca să-i complexez definitiv. Pe Ioşka bacsi, vecinu', l-am chemat de martor, ca-n Mioriţa.
Şi m-o-nvăţat aşa – Ioşka bacsi: ştii cînd ne-o fost nouă ăl mai bine în Ardeal?: când or plecat politicienii unguri şi încă nu veniseră ăia români.
No comments:
Post a Comment